Cand privesc ce las in urma...
(o poezie de meditatie cu o idee vechitestamentala)
Cand privesc ce las in urma, ma prefac in stalp de sare…
Siruri lungi de pasari rare, amintiri nemigratoare
Amalgamuri de cuvinte si imagini ce dispar,
Semne negre de carbune pe peretele de var…
Valmasaguri ale lumii cu vacarmu-i infernal,
Pete care maculeaza peisajul hibernal,
Sedimente decantate de furtuni inchipuite,
Urne care duc cenusa unor lumi nebanuite…
Amfore frumos pictate continand dezamagiri,
Sparte in bucati amare si ascunse de priviri,
Universuri de legende si de dulci promisiuni,
Insule de fericire, plaje cu aluviuni…
Cioburi si franturi de viata adunate cu migala,
Crezuri-vulturi printre mieii privind cerul cu sfiala,
Focuri ce au ars pe dealuri ca aducere aminte,
Crisalide stele-fluturi, cai lactee din cuvinte…
Cantece neprelucrate cu franturi de simfonie,
Vorbe nerindeluite sau plutind in armonie,
Compozitii de culoare dintr-un nenascut tablou,
Isi ocupa locul tainic intr-un nevazut cavou…
Imbracate in mantale din gigantice taceri,
Suferinte fara seaman sau banale neplaceri,
Polite din cripta vietii, rafturi lungi nemasurate,
Stau in stricta randuiala, cronologic asezate…
Stranse toate laolalta, pline de reminiscente,
Diluat de apa vremii si de virusi-neglijente,
Isi respecta, transmitandu-si incifratul lor mesaj,
Ordinea prestabilita prin al timpului pasaj…
Ma inunda infinitul, peste cat eu pot cuprinde...
Disciplina lui cazona ma striveste, ma surprinde,
Sub troianul greu de clipe, simt trecutul care moare,
Si privind ce las in urma, ma prefac in stalp de sare… D.M.G., decembrïe 2010.
