Ostile pãgîne pasã la hotare.
Mihai-Vodã sade la o masã mare.
Cãpitanii-n juru-i beau, se veselesc,
Cînd deodatã-n salã intrã-un sol turcesc.
- Padisahul nostru m-a trimis la tine
Sã-i plãtesti tributul ce i se cuvine !...
Mihai-Vodã tace. Oaspeti, mare-mic,
Cu onor din teacã spedele-si ridic.
Luna varsã raze dulci si auroase,
Cãpitanii-si scutur coamele pletoase.
Iat-acum se scoalã Doamna-i tinericã
Rumenã, suavã ca o zambilicã.
Sub hlamidã-i salta rotungioru-i sîn,
Crini si garofite pe-al ei chip se-ngîn,
Pãrul pe-a ei frunte joaca gratios,
Ochii cu tristete cat-acum în jos:
- Unde este timpul cel de altãdatã
Cînd Mihai Viteazul stia sã se batã ?
Cela ce-n primejdii stã si se gîndeste
Inamicii tãrii jugu-i pregãteste.
Pentru tron, mãrire, dulcea-i sotioarã
Gata-i sã se ducã si-n locu-i sã moarã !
Doamne, tu ai dreptul s-o abandonezi,
Dar nu ai pe-acela plîngînd ca s-o vezi.
Du-te, mori in luptã, dulcele meu mire,
Cã de nu esti vrednic, plec la mãnãstire !
Atunci Mihai-Vodã se scoalã deodatã
Si spre sol întoarce fata-i gînduratã:
- Mergi si spune celui care te-a trimis
Cã Mihai Viteazul ochii n-a închis.
Au voiesti pe tarã biruri noi a pune ?
Au vrei sã iau pielea de pe Natiune ?...
Padisahul vostru, fãrã de-ncongior
Vrea sã nimiceascã p-acest brav popor.
Dar mai bine piarã dacã i-a fost dat,
Decît cu rusine, mic si atîrnat !
Si zicînd aceasta, ia o bardã-n mînã,
Iute strînge-n juru-i armia românã
Si cu ea de-a valma, fãr' sã zãboveascã,
Sfarmã si respinge armia turceascã.
Chiar si Sinan-Pasa, plin de umilinti,
A cãzut în apã si-a pierdut doi dinti.
Iar Mihai Viteazul, dupã douã ceasuri,
Naltã-o mãnãstire si trei parastasurï !
