Pãcatul îmi trezeºte de sine uitarea,
ªi rãul se dezlãnþuie-n sufletul meu.
În aer vãd albastru cum vine-nserarea,
ªi fulguie în suflet chinul lung si crunt.
Mi-e sufletul, iubite, o aprigã iarnã,
În tine se aºterne speranþa mea.
Aud cum bate-n vifori, la geamuri, tristeþea,
ªi o privesc pierdutã de dupã perdea.
Nu-mi mai recunosc nici glasul, nici mâna,
Chiar chitara-mi pare strãinã acum,
Totul e straniu: culoarea,lumina,
ªi-un gol în suflet doare nebun.
Dãruieºte-mi doamne lumina, ninsoarea
Sã îmbrace în alb negrul gândului meu,
Sã aºtearnã-n suflet cu grijã uitarea,
ªi-n zãpada ta sã-mi plâg dorul mereu.
Ce vifor sufla-n mine, ce crâncenã soartã,
Mã face sã simt lumea cã nu mai e a mea.
Ce crivaþ se dezlãnþuie-n fiece datã,
ªi-mi biciuie privirea sã nu te pot uita.
Privesc uimitã ceasul, tresar speriatã,
Îl tin în mâini cu ciudã ºi-l strivesc sub cãlcâi.
E timpul mult prea iute, prea aprig mã calcã,
ªi nu mai pot pãtrunde duios sã îl mângâi.
Nu-mi mai recunosc nici glasul, nici mâna,
Chiar chitara-mi pare strãinã acum,
Totul e straniu: culoarea,lumina,
ªi-un gol în suflet doare nebun.
Dãruieºte-mi doamne lumina, ninsoarea
Sã îmbrace în alb negrul gândului meu,
Sã aºtearnã-n suflet cu grijã uitarea,
ªi-n zãpada ta sã-mi plâg dorul mereu.
Nu-mi mai recunosc nici glasul, nici mâna,
Chiar chitara-mi pare strãinã acum,
Totul e straniu: culoarea,lumina,
ªi-un gol în suflet doare nebun.
Dãruieºte-mi doamne lumina, ninsoarea
Sã îmbrace în alb negrul gândului meu,
Sã aºtearnã-n suflet cu grijã uitarea,
ªi-n zãpada ta sã-mï plâg dorul mereu.
