De ce aceasta lume, cu ura ma priveste
De ce sunt eu tot timpul, ala de greseste
Sunt mereu acuzat, ca traiesc in minciuna
De ce si prietenii, ma vor legat la gura?
Toti isi doresc, sa dispar rapid in vant
Sa nu le stau in cale pe-acest pamant
Disparitia mea ar lua-o ca p-un trofeu
Toti isi doresc ca sa mor, chiar si Dumnezeu.
Si daca ar fi posibil, ca sa traiesc pe veci
Tot mi-as plange nemurirea, aici intre patru pereti
Deoarece acum in jur, nu mai am nici o fiinta
Am ramas doar cu-amintirea, si a mea constiinta.
Nu mai stiu ce e iubirea, am uitat de mult
Si inima s-a racit, de cand a disparut
M-am inchis de tot in mine, acum strain imi-e cuvantul
Nu mai am chiar pe nimeni, acum prieten mi-e doar gandul.
Am fost parasit, toti prietenii m-au lasat
De fapt, nu mi-au fost niciodata prieteni cu adevarat
Au fost doar niste umbre, niste simple iluzii
La care cand ma gandesc, imi creaza mari confuzii
Nu ma mai iubeste nimeni, nici makar constiintza
In care odata, mi-am pus si trupul si fiinta
Nu ma mai suporta, si gandul ma tradeaza
Sau se pare c-a murit, caci incepe sa miroasa.
Acel miros nu pare sa fie decat tristetea
Care incet se instaleaza, sublimandu-si tandreatea
Si tocmai cand credeam, ca sfarsita imi e lumea
La usa sufletului, imi bate gingas cineva
Ma gandesc ca nu e nimeni, ca e doar imaginatia
Ce dracu' eu n-am prieteni, spuneam in sinea mea.
Si deodata "marius", aud un strigat dulce
Care practic imi sterge, lacrimile de sange
Imi cere sa-mi deschid sufletul in fata sa
Si imi spune ca doar cu ea, pot vedea ce e iubirea
Si plin de entuziasm, desfac lacatul de tristeti
Care parca fusese, ancorat sute de vieti
Si de dupa cortina, de amaraciune haina
Deslusesc un chip de inger, care-mi intinde-o mana
Ma agat increzator, de mana fetei cu chip de inger
Si deodata nu mai simt deloc cumplitul ger
Acel ger cu care inima mea parea de gheatza
Itzi multzumesc iubire, ca m-ai readus la vïatza.
